Aseară, 20150315, am văzut „Aferim!“. Eram deja în limbă nițel din ce auzisem despre el și din trailer însă tot am rămas cu gura căscată pînă la sfîrșit. Nu numai eu, aproape toată lumea: cînd s-a terminat filmul era lafel de liniște în sala ca în timpul filmului.
Cumva, Jude a reușit să care o cameră de filmat o sută și ceva de ani în urmă și să imortalizeze o poveste oarecum banală, cu nimic ieșită din comun.
Am apreciat giumbușlucurile făcute pentru a filma direct pe film alb-negru. Nu m-a dat pe spate sunetul (nici nu mă așteptam, drept să zic), ca să nu mai vorbesc de sonorizare—HUO, Galax! Oricum, toate astea au puțină importanță: ce contează pentru mine e că filmul ăsta mi-a adus aminte de ce nu îmi doresc să mă fi născut mai devreme decît m-am născut. Orice ar spune unii și alții, societatea noastră a evoluat foarte mult în foarte scurt timp.
Pentru asta iubesc „Aferim!“.